Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Gâlceava” dascălului cu societatea

        de Gabriel Coşoveanu

Am pus între ghilimele vocabula cu refe-rent cantemirian pentru a canaliza discuţia spre un aspect deloc stimabil pentru statutul pe care ni-l arogăm, noi, ca rasă, acela de homo sapiens. De asemenea, respectivele ghilimele subliniază că un conflict efectiv nu are cum exista, din simplul motiv că raportul, natural, dintre profesor şi societate este de tipul pars pro toto. Şi totuşi, acum mai mult de o sută de ani, o voce răzbătătoare, epitom al vremurilor revoluţionare, cea a lui Lenin, decreta că intelectualii sunt „bălegarul societăţii”. Grozăvia expresiei ar fi, desigur, condamnată, azi, cu vehemenţă, de către activiştii politically correct, însă, în mod bizar asimetric, aceiaşi militanţi libertari, cum ar veni, nu par vexaţi de reabilitarea emitentului expresiei. Tot asimetrică este repertorierea, atât populară, cât şi academică, a ororilor comise de extremele politice, traduse, ca acţiune, prin state totalitariste. Practicile naziste sunt categoric dezavuate, pe bună dreptate, cel puţin prin episodul Nürnberg, dar sunt ataşate, prin diversele succedanee ale lui Lenin, câmpului de activitate de dreapta. De unde şi un puternic resentiment la adresa Occidentului (plin, mai ales în ţările „latine”, de comunişti pocăiţi), dus de la acuza destrăbălării la fapta unui război menit, chipurile, să denazifice o ţară care, neautonomă pe vremea sovietelor, a contribuit la înfrângerea nazismului.

Practicile comunismului, în schimb, cauzatoare de sărăcie şi discriminare deghizată, prin butaforie ridicolă, în egalitarism, par, în continuare, idealuri demne de atenţie pentru nostalgici, naivi, şi mai ales, pentru profitorii din naştere. De unde numărul mare de oameni declaraţi „de stânga”? – de la retorica promisiunii (niciodată ţinute, reţin istoricii de profesie) a unui rai bolşevic, armonic, prin înfrăţirea ciocanului cu secera, ca în imaginea deschiderii peliculelor Mosfilm. Există mai multe doctrine consolatoare pe lume, printre care iudaismul şi creştinismul, dar niciuna nu a funcţionat ca religie politică, aşa cum a demonstrat, spre pildă, Eugen Negrici, în mai multe dintre cărţile lui, dar, cu precădere, în Poezia unei religii politice, panoramare a fenomenelor blasfematorii din artă, în principiu, care înlocuiau figurile sacrificiale ale creştinismului cu ipochimeni vag educaţi, dacă nu analfabeţi, brutali, nebuloşi din specia lui Rasputin sau a fanaticului descris în Doctor Jivago, în tot cazul – atei.

Doar că, în invocatul roman al lui Pasternak, disruperea lumii tradiţionale are ca ax temporal anul 1917, care ar fi rămas „muzeal”, dacă nu ar reverbera, actualmente, prin prigonirea spiritului critic. Atare spirit se vede, mai întâi, în limbaj, în minţile formate independent de religia politică, prin urmare primii puşi pe lista neagră a comentatorilor actualităţii, de către inşi cu mentalul lui Stalin, sunt profesorii. De ce neapărat ei? De ce nu zic, din nou, intelectualii, ca „breaslă”, ca, pardon, „bălegar”, care ricanează mereu în faţa autorităţii, spre exasperarea ei? Fiindcă dascălul distinge „evoluţii”, trasee destinale, prin natura meseriei sale, „vede” cum din D-l Goe sau din Ionel (cel din caragialiana Vizită) coboară, genetic, un politician ignar, neapărat în coliziune cu Şcoala, care i-a deranjat copilăria de beizadea fudulă. Dascălul acordă note, calificative, dă recomandări, face caracterizări, care, în alte ţări, cu democraţii mai „bătrâne”, cântăresc mult în cursa politică pentru propulsarea cuiva. Ei bine, acel dascăl, pe la mioritici, este urât pentru că te poate da de gol, chit că nu te poate da afară dintr-o sferă de interese care nu respectă, în fond, cultura asimilată cuviincios (nu prin ucazuri – sper să nu uităm, Ceauşescu avea două doctorate, iar consoarta lui era academician!).

Şi ne întoarcem la sursele răului, greu reperabile în fazele incipiente, şi anume, în alte condiţii tehnologice, la pepiniera din care vor ieşi conducătorii de mâine ai naţiei, rapid dezamăgitori (dacă judecăm după statisticile ultimelor decenii). Una dintre mlădiţe ar putea fi micul Ftiriadi, care, ca fecior din high class, este examinat de Mariu Chicoş Rostogan prin întrebări gen „Nu-i aşa că…?”, la care junele roboţel răspunde comme il faut: „Da, dom’le”, declanşând admiraţia evaluatorului: „Bine! Bravo! Emininke!”. Bineînţeles că mama „geniului” precoce simte nevoia să mulţumească şi să promită că efortul pedagogului „de şcoală nou㔠va fi comunicat soţului ei. La care dascălul răspunde antologabil: „Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea, Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis, nullam şperare salukem!” (cităm după volumul Momente, ediţie şi studiu introductiv de Ion Vartic, notă asupra ediţiei de Mariana Vartic, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997, de unde preluăm şi versiunea corectă a dictonului; Una salus victis: nullam sperare salutem – „O singură salvare rămâne celor învinşi: să nu mai spere în salvare.”).

Să vedem varianta de azi a micului Ftiriadi, şi aici prefer să mă bazez pe opinia unuia care ştie bine „terenul” – şcolerul de ieri a rămas, pare-se, tot scump la vorbă şi a căpătat o mare imunitate la observaţii: „Tot mai mulţi elevi, indiferent de clasa în care sunt, scriu fără să respecte reguli elementare de exprimare, de logică a discursului, de ortografie, de punctuaţie, de gramatică. Mi s-a demonstrat în ultimii ani că efortul constant al învăţătorului şi al profesorului de limba şi literatura română nu valorează aproape nimic. Vorbitori nativi de limba română ajung să fie uimiţi când profesorul îi corectează. Forma corectă li se pare greşită. Iar toată această situaţie deosebit de gravă se petrece, în principal, din cauza reţelelor de socializare. Acolo scriu şi vorbesc oricum. Fără diacritice, fără majuscule, fără semne de punctuaţie, fără sens”. Este părerea Alexandrei Florina Mănescu, de la rubrica Didactica din România literară. S-a impus, aşadar, crearea unei secţiuni speciale, la o revistă cu audienţă consistentă, pe post de sonerie de alarmă şi de îndreptar destinat salubrizării limbii tot mai stâlcite şi tortuoase.

Felul în care ricanează violatorii limbii, şi vorbim de oameni publici, din nefericire, nu de Leanca văduva din schiţa Justiţie (un fel de recordmenă a lui Caragiale în registrul anacolutului), denotă tot o dubioasă siguranţă de sine: „Eu nu sunt profesor de română”. Sau: „Lasă că ştii tu ce-am vrut să spun, nu mă lua cu chiţibuşuri gramaticale”. Toţi cei „prinşi” cu greşeli sunt extrem de iritaţi că sunt confundaţi cu nişte copii aşezaţi în banca şcolii pe care, de fapt, n-au făcut-o, cel puţin în sensul standardizat al noţiunii de şcoală. Continuă astfel profesoara amintită anterior: „Din păcate, profesorii nu (mai) pot face şi nu vor putea face nimic să schimbe această situaţie. Singura soluţie ar putea fi limitarea accesului elevilor sub 14 ani – vârstă la care cred că şi-au însuşit noţiunile necesare scrierii şi exprimării corecte – la reţelele de socializare. Această limitare temporară ar însemna, de fapt, adevărata lor libertate. În concluzie, cred că înainte de a avea o Românie educată ar trebui să avem o Românie curajoasă. Iar curajul la care mă refer e acel curaj pe care doar ştiinţa de carte, instruirea ni-l asigură”. Finalul discursului motivaţional descrie o idealitate, desigur, dar cum să nu fii atent la accepţiunea dată termenului curaj? Mai ales că destui părinţi sancţionează spontan, fără să clipească, situaţia „subaltern㔠a dascălului, după cum comentează madam Ftiriadi: „Să-ţi spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieţi rău crescuţi… Dar a stăruit tată-său… zice că e ordin de la minister…”. Prin urmare, „rău crescuţi” sunt ceilalţi, nu progeniturile paralele cu şcoala, căci pentru ele se va găsi oricând, prin „buna-creştere” a decidenţilor, o sinecură sau o pensie specială.

Am insistat, de la început, pe strânsa legătură dintre educaţie şi nenorocirile politice creatoare de fronturi şi de victime. Pentru că, se observă lesne, glosele pe marginea războiului se duc, în amonte, doar până la afilierea politică a unuia sau altuia, de parcă nocivitatea comportamemtală ar fi de aflat în sediile de partide. Nu, acea nocivitate derivă din lipsa de respect acordat Şcolii, din tratarea dascălilor cu dispreţ, prin pauperizare, din nerespectarea unui principiu simplu: toate profesiile au la bază un om al catedrei (ca să nu mai vorbim de încălcarea continuă a legii, prin ignorarea procentului din PIB alocabil învăţământului). Demnitatea lui e indiscriminabil legată de modul în care statul îi recunoaşte meritele, începând, necesarmente, cu aspectul salarial. Populaţia sesizează imediat ce se întâmplă, aşa că protestele din zona educaţiei vor fi fi luate în râs. Neorientate, vinovat, de către stat, masele vor repeta inepţii despre aşa-zisul huzur al profesorilor (vara liberă, ore puţine, lucrativitate prin meditaţii etc.) şi vor rămâne cu indestructibila convingere că urmaşii lui Comenius sunt slabi social, recte manipulabili sau coruptibili (în acest punct, vezi scurta, dar fioroasa rezolvare a situaţiei de restanţier a lui Mişu Guvidi – solid înrudit cu d-l Goe şi cu Ionel – din inubliabilul text intitulat, antifrastic, Cele trei zeiţe. Poemă pedagogică, unde Caragiale e, din nou, neiertător retoric).

Deci, cum se ajunge la radicalizarea comportamentelor, la crime, sânge şi conflicte deschise (expresie clară a fanatizării unora)? Răspunsul nu implică mare străduinţă detectivistică şi nici vreun doctorat în ştiinţe cognitive: prin neglijarea calităţii actului de învăţământ, prin intoxicarea Şcolii cu fainéants, prin detestabila neînţelegere a ceea ce înseamnă suveranitatea copilului.

Nr. 06 / 2023
Nicolae Prelipceanu – laureat al Premiului Naţional pentru Poezie „Lucian Blaga” – Opera Omnia

Festivalul Internațional „Tudor Arghezi”, ediţia a XLIII-a

In memoriam Mircea Braga

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Gâlceava” dascălului cu societatea
de Gabriel Coşoveanu

Universitatea în trecere
de Cătălin Pavel

Solitar de duminică (1)
de Gheorghe Grigurcu

Ocupantul eliberator
de Nicolae Prelipceanu

„Cernăuţii şi gustul cenuşii” – Expoziţie Constantin Flondor la Elite Art Gallery
de Cristian-Robert Velescu

Cuib de barză
de Mihai Ghiţulescu

Bluesul: condamnare pe viaţă!
de Dumitru Ungureanu

Povestea unui automaton
de Gela Enea

Aurelian Zisu: un aristocrat al boemei
de Ştefan Vlăduţescu

Despre arcanele înstrăinării şi resorturile prozei scurte
de Gabriel Nedelea

O reconciliere poetică
de Gabriela Gheorghişor

lampa lui Diogene

Nimic de pe frontul de Vest sau de pe frontul din Pacific nu se apropia ca intensitate şi spectaculozitate de ceea ce aflam de la aceşti oameni
de Bogdan Şerban-Iancu

Reflexivitate şi expresivitate în poezia lui Teodor Preda
de Florian Copcea

O lume într-o cetate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Pe urmele Scripturarului. Dumitru Chioaru – un poet al discreţiei melancolice
de Savu Popa

Convorbiri lirice de la distanţă
de Toma Grigorie

Poeme
de Gela Enea

Poezie
de Carmen Secere

Poezie
dee Daniela Micu

Poezie
de Anca-Ioana Câdă

Poduri de teatru: un gând mai bun ce învinge ura
de Daniela Firescu

Suflete sfâşiate
de Viorica Gligor

Intimismul şi sugestia magnetică a banalului
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Păsările se duc să moară în Peru
de Romain Gary

Raţiunea convertită în instinct este sânge albastru
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri